Așadar, am ajuns la Ziua 6, o zi diferită. Astăzi, stau în fața laptopului, cugetând, dar cuvintele par să se ascundă de mine ca niște copii într-un joc de-a v-ați ascunselea. „Ce să scriu?”, mă întreb, privind fix ecranul alb care mă privește înapoi, așteptând să fie umplut cu gândurile mele.
Ironic, nu? Iată-mă, Robert, omul care a vorbit cu Universul, care a dansat pe drumuri nepavate și a făcut stand-up comedy cu munții, și acum... nu știu ce să scriu. Poate că asta e lecția de azi: nu toate zilele sunt pline de aventuri epice sau revelații profunde. Uneori, ești doar tu și un ecran gol, fără hartă.
Și totuși, chiar și în această aparentă lipsă de inspirație, există o frumusețe. E ca și cum ai sta pe marginea unui lac liniștit, privind apa care se mișcă abia perceptibil. Nu se întâmplă nimic dramatic, dar totuși ești acolo, trăind momentul.
Astăzi, m-am gândit la zilele trecute, la toate întâmplările și la transformările mele. „Cum ar fi să nu fac nimic astăzi?”, mă întreb. Să nu planific, să nu analizez, să nu caut sensuri ascunse. Să stau doar cu mine însumi, acceptând că uneori e în regulă să nu știi ce să scrii.
Și uite așa, Ziua 6 devine o zi de reflecție, o zi în care mă las purtat de curentul vieții fără să încerc să controlez direcția. E o zi în care amintește-mi că nu toate poveștile trebuie să fie grandioase sau pline de acțiune. Uneori, cea mai bună poveste e cea în care nu se întâmplă nimic special, dar în care tu ești complet prezent.
Atât pentru azi. Nu am scris mult, dar am scris sincer. Mă întorc acum la liniștea mea, la acest moment de pauză în călătoria mea, așteptând să văd ce aduce ziua de mâine.
コメント