Ziua 4, și aici sunt eu, Robert, gândindu-mă la o epifanie care mi-a schimbat viața. Îmi amintesc de zilele în care moralul meu era atât de jos încât puteam da cinci oca la furnici. Totul și toți erau de vină - colegii, prietenii, chiar și Universul, băiatul ăsta mare și misterios care se presupune că guvernează totul.
Și uite-mă, crezând cu tărie că Universul a greșit și că el ar trebui să corecteze. Ce idee! E ca și cum ai da vina pe vreme pentru că ți-ai uitat umbrela acasă. Dar, oh boy, cât de tare credeam în asta! Eram campion la aruncatul vinei pe alții. Dacă era un sport olimpic, sigur luam aurul.
Dar apoi, într-o zi, lumină! Am realizat că, de fapt, singurul responsabil pentru tot ce mi se întâmplă sunt... eu. Da, chiar eu. Universul, săracul, probabil că se holba la mine și își scărpina capul cosmic, întrebându-se când o să-mi dau seama.
Am învățat că emoțiile mele nu sunt lucrătura altcuiva. Nu pot să dau vina pe colegul de la birou pentru că m-am simțit trist sau pe vecinul de la 3 pentru că m-am enervat. Era ca și cum aș da vina pe soare pentru că mi-a ars pizza.
Și da, dacă mă gândesc la toate scuzele pe care le-am folosit de-a lungul timpului... „El m-a pus să fac asta”, „Am condus prea repede pentru că altul m-a provocat”, „Am stat la același job pentru că lumea mi-a zis să nu plec” - erau toate alegerile mele. Mi-am dat seama că de fapt, eu sunt singurul care poate spune DA sau NU vieții mele.
Odată ce mi-am asumat asta, am început să evoluez, să cresc. Am devenit versiunea aia mai bună a mea pe care o visam noaptea, ascuns sub plapumă. Universul, acest vechi complice, a început să colaboreze cu mine. M-a ajutat să ies din încurcăturile în care mă băgăm singur. Și, uneori, îmi dă semne, mici ghionturi, ca și cum ar spune: „Hei, Robert, poate nu e cea mai bună idee”.
Dar, să știi, Universul are și umor. Uneori e un adevărat miștocar. Mă lasă să învăț din greșeli, stând pe margine și râzând cu poftă când mă împiedic. Dar, în fond, îl iubesc pentru asta.
Comments